marți, 25 iulie 2017

ÎNTÂIA PREDICĂ A UNUI PREOT ATEU: „DUMNEZEUL PE CARE A TREBUIT SĂ-L SLUJESC NU EXISTĂ" – O PĂRERE PERSONALĂ

Această postare a fost prilejuită de un articol găsit pe Facebook și care a fost scris de jurnaliștii de la recorder.ro cu titlul „VIDEO. Întâia predică a unui preot ateu: «Dumnezeul pe care a trebuit să-l slujesc nu există»” (http://recorder.ro/video-intaia-predica-a-unui-preot-ateu-dumnezeul-pe-care-a-trebuit-sa-l-slujesc-nu-exista/).
Mai înainte de a începe, vreau să precizez că nu sunt preot și nici nu am nicio formă de colaborare cu vreo unitate administrativă teritorială sau altă formă de organizare a Bisericii Ortodoxe Române sau a vreunei organizații cu profil religios. De asemenea, vreau să menționez că am urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Gheorghe” din Roman (jud. Neamț), sunt licențiat al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, am un master în „Teologie biblică și sistematică”, unul în „Psihoterapie și intervenție psihosocială”, iar, în 2011, am obținut titlul de doctor în teologie, domeniul istoria religiilor în urma susținerii tezei cu titlul „Dialogul interreligios. Reflecții actuale”. În plus, am fost profesor de religie creștină, confesiunea ortodoxă la Colegiul Național Pedagogic „Ștefan cel Mare” și la Școala Generală nr. 10, ambele din Bacău și am obținut gradul didactic I. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci vreau doar să stabilesc niște premise de discuție.
Am citit articolul despre care am vorbit și am văzut videoclipul care se găsește și pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=PoYqwT4Q8rM&t=611s). Nu am citit însă, cartea „Spovedania unui preot ateu”, așa că discuția care urmează se va baza doar pe videoclipul în care fostul preot, Ilie Toader, vorbește despre renunțarea sa la slujirea preoțească şi la credinţa într-o divinitate.
Gestul lui trebuie privit ca un act de mare curaj și responsabilitate. După părerea mea este un om foarte sincer, în primul rând, cu el însuși, şi, apoi, cu Dumnezeu și cu ceilalți. Spun aceste lucruri, pentru că este nevoie de mare curaj să vii în fața unor oameni care au crezut în tine, care te respectă și să le spui că renunți nu doar la preoție (după 11 ani de slujire), ci chiar la religia creștină.
În plus, domnul Ilie Toader dă dovadă de un mare respect față de convingerile religioase, nu doar ale creștinilor, ci și ale celor care îmbrățișează alte religii, recunoscând, cu o sinceritate de care puțini oameni sunt capabili că „Eu nu pot demonstra nimănui că nu există Ceva mai presus de noi, un Dumnezeu, dar mie, oricând, îmi pot demonstra că ăsta pe care a trebuit să-l slujesc nu există” (minutul 1:00 – 1:15). Deci, gestul său este unul personal, asumat, care nu are nimic de-a face cu credința celorlalți. Pur și simplu, el nu mai crede!
Începând cu minutul 1: 48, domnia sa relatează, pe scurt, care a fost evoluția acestei convingeri. Se pare că „primul contact cu necredința” a apărut în al doilea an de seminar (liceu ortodox n.n.), când i-a venit greu să creadă că oamenii mor, pentru că cineva în urmă cu câteva mii de ani, „a mușcat dintr-un măr și alte asemenea”. El recunoaște că, la intrarea în seminar, era foarte credincios, întrucât nu știa „ce conținea religia sa, decât foarte vag, dar credea în ea”, pentru că „așa fusese educat”. Din punctul de vedere al psihologiei religiei, putem spune că o astfel de situație nu prezintă nimic ieșit din comun. William James, încă din anul 1902, vorbește, în cartea sa „Varietățile experienței religioase”, despre religia extrinsecă și cea intrinsecă. Aceste noțiuni au fost ulterior dezvoltate de Gordon Allport în 1967. Ca formă de manifestare, prima dintre ele este caracterizată prin faptul că ceea ce crede ființa umană provine din exterior: copilului îi sunt transmise în familie primele noțiuni despre divinitate, participă la diverse ritualuri, se conformează unor anumite norme morale, dar toate acestea se fac pentru a fi acceptat de cei din jur, fără ca el să le înțeleagă și să le accepte în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, în dezvoltarea sa, acesta se va confrunta cu tot felul de idei, practici și principii cu care nu va fi de acord și va începe să le conteste. Își va pune întrebări, multe dintre ele fără răspunsuri mulțumitoare, ceea ce va duce la negarea mesajelor religioase din copilărie. Această fază dominată de zbuciumul intelectual și sufletesc este ceea ce Daniel Batson numește „religiozitatea quest” (a căutării).  Ea se încheie când se instaurează religiozitatea intrinsecă. Este momentul în care convingerile religioase se definitivează și se poate vorbi de un sistem religios închegat, acceptat, care are principii consolidate în urma zbuciumului din etapa anterioară și pe care, cu greu, le mai poate zdruncina ceva. O astfel de stare este caracterizată de o liniște interioară și de un mecanism sănătos de relaționare cu sine, cu ceilalți și cu Divinitatea, în cazul în care existența ei este acceptată.
Nu știu aceste lucruri numai din cărți, ci și din experiență, a mea și a altor colegi. Probabil, fiecare dintre noi, elevi pe atunci la seminar, ne-am confruntat cu aceleași stihii ale minții și ale sufletului și cred că unii dintre noi poartă în continuare aceste bătălii.  Și da, unii dintre ei sunt preoți. Acest lucru se întâmplă, pentru că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nu există granițe pe care să le poți trasa cu creionul. Totul este într-o continuă dinamică. Unii poartă această luptă interioară până în clipa morții, când, sigur, incertitudinile dispar. Creștinismul, ca religie, acceptă această realitate. Învățătura sa spune că și o parte din îngeri a căzut. Avertismentul atribuit arhanghelului Mihail, pe care îl auzim la fiecare Liturghie - „Să stăm bine, să stăm cu frică!” – ne atenționează tocmai în legătură cu acest lucru.
Totuși, să nu uităm că se poate vorbi despre creștinism ca de „religia celei din urmă șanse”, pentru că, asemenea tâlharului de pe cruce, mântuirea poate fi pierdută sau câștigată odată cu ultima suflare. Indiferent de profunzimea gândirii teologice sau de gradul ridicat de asceză, dacă, pe patul de moarte, omul Îl neagă pe Dumnezeu, pierde totul. La fel, dacă după o viață de păcat, se căiește cu adevărat, se poate mântui. Pare nedrept? Nu și dacă se are în vedere scopul final al existenței noastre – comuniunea cu Dumnezeu, cu semenii și cu restul creației. Practic, momentul morții ne spune dacă avem sau nu capacitatea de a intra în această comuniune. Prin urmare, dacă Îl negăm pe Dumnezeu este clar că nu dorim nici să fim împreună cu El în veșnicie. Pe de altă parte, dacă, după o viață petrecută departe de El, ne întoarcem ca fiul risipitor, El ne primește. Asta fac părinții și, la fel, face și Părintele ceresc.
Nu este ușor! Domnul Ilie Toader ne demonstrează acest lucru, când spune că singura certitudine a fost Hristos și că, având această idee în minte, a intrat în preoție (minutul 2:35 - 2:40). Știu că pare de neconceput ca cineva, care vorbește despre Dumnezeu și te îndeamnă să accepți anumite realități pe baza credinței,  să nu creadă. Sau, mă rog, să nu creadă în totalitate. Dar, insist, nu este ușor! Mai ales când, prin studiu, ți se pare că ai sesizat anumite anomalii, opoziții între textele sacre. Ca să fie și mai complicat, pe lângă incoerenţe, realizezi că există și adevăr, iar acest adevăr pune într-un întuneric total ceea ce ți se părea că este contradictoriu. În cazul domnului Ilie Toader, acest adevăr a fost Hristos, numai că, din perspectiva religiei creștine, informaţiile religioase formează un întreg. Ori este acceptat totul ca fiind revelat, ori nu poți accepta nimic. În ceea ce privește descoperirea dumnezeiască, spre deosebire de gândirea umană, nu se poate umbla cu jumătăți de măsură. De aceea, când apar astfel de „contradicții”, intervine credința. NU este un îndemn la bigotism, ci enunțarea unei realități: credința nu se justifică când totul se bazează pe demonstrații raționale. Nu are rost să cred că 2+2 = 4, ci trebuie să accept acest fapt, pentru că este demonstrabil, este de bun simț. În schimb, când trebuie să accept că, în lume, există suferință, pentru că primii oameni „au mâncat dintr-un măr” sau că Noe a pus în corabia sa toate speciile de ființe terestre (minutele 2:45 – 3:40), atunci am, într-adevăr, nevoie de credință. 
Cu toate acestea, există și unele indicii care ne fac această acceptare mai ușoară. În cazul de față, Hristos, Cel în Care crede domnul Ilie Toader, face referire, în cuvântările Sale, la Noe (Evanghelia după Matei, capitolul 24, versetele 37-38; Evanghelia după Luca, capitolul 17, versetele 26-27). Logica e simplă: dacă Hristos, Care este Dumnezeu, vorbește despre Noe (Deci, recunoaște veridicitatea relatărilor despre el!), este normal ca și eu, la rândul meu, să cred că ceea ce știe Hristos despre Noe este adevărat. În al doilea rând, trebuie să accept că Biblia este o colecție de texte sacre, care nu au apărut toate deodată, ci treptat. Este puțin probabil ca cei care au scris aceste texte să nu fi știut ce a fost scris de autorii de dinaintea lor. Prin urmare, este dificil să accept că acele „contradicții” despre care vorbește domnul Ilie Toader  nu au fost remarcate și de alți cititori ai textului sacru de dinaintea mea. Unul dintre argumentele în acest sens îl reprezintă ceea ce teologia numește canonul Sfintei Scripturi. Practic, această noțiune se referă la lista scrierilor care merită să alcătuiască textul considerat revelat al Bibliei. Fie că s-a mers până într-acolo încât să se numere consoanele și vocalele așa cum au făcut evreii cu scrierile Vechiului Testament, fie că s-au disputat aceste lucruri în cadrul unor adunări speciale (sinoade) ale teologilor creștini, niciun text nu a fost acceptat în canon fără un studiu amănunțit. În plus, cei care au făcut aceste studii erau mai aproape de perioadele scrierilor respective decât suntem noi astăzi și au avut, uneori, șansa să-i cunoască și pe autori. Deci, eventualele „contradicții” au un alt înțeles decât pare la prima vedere.
Dar, acesta este modul meu de gândire. Domnul Ilie Toader, care este absolvent al unor școli prestigioase în domeniul teologic, afirmă că tocmai această aplecare atentă asupra textului sacru i-a zdruncinat credința. Doi factori au contribuit la acest fenomen. Primul constă în faptul că a studiat foarte profund greaca veche și a reușit să surprindă anumite contradicții între principalele teme abordate în Biblie. Aceste contradicții s-ar datora mai ales faptului că mentalitatea autorilor biblici a evoluat în sincron cu spiritul vremurilor. Iar cel de-al doilea factor, decisiv după cum mărturisește domnia sa, a fost momentul în care a aflat, într-o vastă bibliotecă din New York, că Hristos nu a instituit ritualul frângerii pâinii şi că aceasta era una dintre practicile obișnuite la evreii timpului. Prin urmare, a considerat necinstit să se mai ducă în fața oamenilor și să spună că Hristos a instituit Euharistia când el nu mai credea acest lucru (minutele 4:05 – 7:00).
Punctul meu de vedere este altul. Într-adevăr, autorii biblici au provenit din medii diferite, au avut parte de educații diferite, au trăit în epoci diferite și, prin urmare, au avut mentalități diferite. Biblia este, probabil, o carte unde se poate vedea, într-adevăr, o contradicție care pare flagrantă între Dumnezeul Vechiului Testament, Care a instituit celebra lege a talionului („Frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…” - Cartea Levitic, capitolul 24, versetul 20) și Cel al Noului Testament, Care are o cu totul altă „mentalitate”: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!” (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 44). Însă aceste lucruri s-au întâmplat tocmai pentru că mesajul divin a fost corelat cu evoluția mentalității umane. Era foarte greu să le spui evreilor că, de fapt, zilele creației nu au avut 24 de ore, pentru că era foarte dificil, pentru niște oameni care aveau o educație foarte redusă și se ocupau în principal cu păstoritul, să înțeleagă că, la Dumnezeu, timpul este relativ și că „o zi” poate semnifica și o perioadă de mii de ani (Psalmul 89, versetul 4; Epistola a II-a sobornicească a sfântului apostol Petru, capitolul 3, versetul 8). Prin urmare, s-a folosit o noţiune de timp care să fie înţeleasă. Știu că Dumnezeu pare că Se comportă diferit în Vechiul Testament față de Noul Testament și că, în acelaşi timp, teologia spune că El este neschimbabil, dar acest lucru se datorează tocmai faptului că puterea de înțelegere a celor din Vechiul Testament era diferită de a oamenilor din Noul Legământ. Într-un fel îi vorbești unui copil de clasa I și altfel unuia de la liceu. După părerea mea, cea mai elocventă dovadă în acest sens o reprezintă prezentarea Legii Noi în raport cu Legea Veche făcută de Hristos. Succesiunea „Ați auzit că s-a spus celor de demult … Eu, însă, vă spun vouă…”, întâlnită în capitolul 5, versetele 21-44 din Evanghelia după Matei, ne arată că Hristos nu a desființat Legea Veche, ci a ridicat-o la un alt nivel de moralitate. Era normal, pentru că mentalitățile evoluaseră!
Referitor la faptul că nu Hristos a întemeiat ritualul frângerii pâinii și că aceasta era o practică comună la evreii de acum două mii de ani, trebuie să spunem că mai multe cărți de teologie ortodoxă spun același lucru. Hristos nu a fost Cel care a întemeiat acel ritual, ci Cel Care l-a sacralizat și i-a dat un nou înțeles. Era normal ca, în virtutea spiritului transformator pe care Hristos l-a manifestat în legătură cu mai multe aspecte ale Legii Vechi, să dea, și de această dată, o semnificație superioară gesturilor care aduceau aminte de ieșirea evreilor din Egipt. Cei care au răbdare să parcurgă capitolul 12, versetele 1-27 din cartea Ieșirea, vor vedea simbolismul profetic al celor petrecute atunci, simbolism care avea să se împlinească peste aproximativ 1400 de ani. Biserica Ortodoxă nu a ascuns faptul că ritualul Euharistiei a însemnat preluarea unui ritual evreiesc. O dovadă în acest sens o reprezintă disputele aprinse care s-au purtat la Sinodul de la Ferrara-Florența, între anii 1438-1439, unde, pe lângă altele, s-a dezbătut îndelung și dacă Hristos a folosit, la Cina cea de Taină, pâine (așa cum susțin ortodocșii) sau azimă (așa cum susțin catolicii). Unul dintre argumentele ortodocșilor a fost acela că, în seara de joi, când a avut loc instituirea Euharistiei, Hristos împreună cu ucenicii Săi nu au săvârșit ritualul cu azimă, pentru că încă nu începuse sărbătoarea Paștilor în mod oficial, eveniment care avea să se întâmple sâmbăta. De altfel, acesta a fost și motivul pe care l-au invocat reprezentanții de la templu în fața lui Pilat, când i-au cerut să dea jos de pe cruci trupurile celor trei condamnați în seara zilei de vineri (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 31), pentru că sâmbăta care urma era una importantă pentru evrei din punct de vedere religios.
Domnul Ilie Toader are convingerea că aceste lucruri nu sunt reale. Prin urmare, a decis să nu mai creadă nici în Hristos și să renunțe la preoție. După părerea mea, această recunoaştere a fost un gest de curaj. Din câte am înțeles, are 37 de ani, o vârstă matură, avea o poziție importantă în cadrul clerului și se bucura de un respect deosebit din partea credincioșilor din parohia în care slujea, unii dintre ei fiind dispuși să-l accepte ca preot chiar și necredincios (minutul 8:37 - 8:50). Cu toate acestea, el a ales să-și urmeze conștiința și să nu mai fie implicat într-un fenomen în care nu mai credea. Cu siguranță, există între slujitorii sfințiți și persoane care sunt încercate de necredință, însă, probabil, puțini sunt capabili de un astfel de gest.
În continuare, domnia sa ne spune că există și răspunsul la întrebarea „Ce punem în locul religiilor”? Pentru el, răspunsul este dat de oamenii din Occident care, deși sunt considerați de noi agnostci, homosexuali, atei, ne „dau o lecție teribilă” în legătură cu modul de viață creștin. Deși ei nu simt povara unei Entități supranaturale care să-i oblige să facă binele, îl fac oricum, dezinteresat, implicându-se în activități filantropice voluntare. Domnul Ilie Toader recunoaște că aceasta este o „generalizare simplistă”, dar nu are cum să nu observe faptul că cei care își arogă titlul de „creștini” se implică prea puțin în astfel de activități, „contrazicând chiar umanismul pe care și-l arogă” (minutele 9:00 -10:20). Este cât se poate de adevărat și cred că nimeni, care dorește să fie cât de cât obiectiv, nu are cum să contrazică aceste realități. Cu astfel de neliniști m-am confruntat și eu, când am fost profesor de religie la liceu. Unii reprezentanți ai generației de astăzi, în care eu am mare încredere (Îmi asum în totalitate această afirmație!), au ridicat aceleași probleme. Mai mult, dacă privim istoria creștinismului, constatăm că idealurile evanghelice nu numai că au fost nesocotite, dar au fost folosite ca pretext pentru cele mai josnice fapte umane în timpul cruciadelor, colonizărilor, comerțului cu sclavi, al războaielor „religioase”, al Inchiziţiei și așa mai departe. Nici membrii clerului nu s-au lăsat mai prejos și, în timpul sinodului de la Efes (429), unii dintre participanți au înțeles să-și impună argumentele cu bâta, drept pentru care conciliul respectiv a intrat în istorie cu numele de „tâlhăresc”. Nu trebuie privită ca o scuză, dar și multe alte religii au astfel de metehne, nu doar creștinismul. Pentru cei care doresc mai multe amănunte, le recomand cartea lui Christopher Hitchens, „Dumnezeu nu este mare” (God Is Not Great), publicată în 2007.
Însă trebuie să facem distincțiile care se impun. Una este învățătura de credință și altceva modul în care este pusă în practică. Da, marea masă a creștinilor nu s-a ridicat, nu se ridică și nu se va ridica vreodată la nivelul moralei pe care o îmbrățișează. Mulți dintre noi nu cunoaștem nici măcar cele mai elementare învățături de credință. De asmenea, îmi doresc ca mai mulți preoți să iasă în întâmpinarea credincioșilor și să-i întrebe și altceva decât dacă și-au plătit contribuția la biserică sau dacă au făcut donații pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Din păcate, aceste lucruri și multe altele nu se întâmplă și, într-adevăr, trebuie făcut ceva. Sunt creștin, dar asta nu înseamnă că nu îmi plac foarte mult cuvintele brahmanului hindus Mahatma Gandhi: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”! Avem două opțiuni, să abandonăm lupta sau să ne depășim condiția, să ne schimbăm, în primul rând noi, modul de viață, să punem presiune, prin exemplul personal, asupra preoților și să-i determinăm și pe ei să se schimbe. Cu toate acestea, nu cred că occidentalii sunt modelul care trebuie urmat. Nu vreau să spun foarte multe în legătură cu filantropia lor care contrastează flagrant cu faptul că, dacă ai căzut pe stradă într-un oraș important din Vest, nu se sinchisește nimeni să te ajute sau cu modul în  care îi tratează pe cei care au venit la muncă din Europa de Est. De aceea, îmi permit să recomand cartea lui John Perkins, apărută în 2004, cu titlul „Confesiunile unui asasin economic” („Confessions of an Economic Hit Man) pentru a vedea şi alte dimensiuni ale „umanismului” de tip occidental.
Este interesant că domnul Ilie Toader propune și el o nouă direcție de evoluție socială, una în care omul să facă un pariu cu sine însuși și să se autodepășească constant, în toate domeniile importante ale vieţii, dar „nu prin mitologie, ci prin știință și tehnologie, adică prin descifrarea acestei lumi” (minutul 11:01 – 11:42). După părerea domniei sale, răspunsurile la toate bolile se află în această lume și nu trebuie căutate în alte părți, „pentru că noi aparținem lumii acesteia”. În plus, gestul său de renunțare va fi înțeles când, în calitate de părinți, vom avea propriii copii bolnavi, fără a putea face ceva și când ei își vor înfige degetele plăpânde în mâinile noastre dorind să trăiască. „Abia atunci, poate îți vei fi dorit spitale și institute de cercetare în locul sutelor de mănăstiri construite, ctitorite, răsvăruite în ultimii ani, doar din simpla ambiție a unor episcopi care s-au întrecut între ei în ctitorii; mănăstiri care zac astăzi goale, că nu mai intră nimeni în ele” (minutul 13:17 – 13: 47). Din nou, cel puțin din punctul meu de vedere actual, are dreptate. Sunt de acord cu proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și cu alte câteva proiecte importante în ceea ce privește lăcașurile de cult, dar nu pot fi de acord cu construcția unor noi edificii, la mănăstiri sau în parohii, fără ca monumentele de mare importanță nu doar pentru români, ci și pentru întreaga umanitate, cum sunt mănăstirile din Bucovina, să nu fie restaurate sau edificiile existente, aflate într-o stare avansată de degradare, să fie reparate. De asemenea, parcă prea multe schituri au fost întemeiate în ultimii ani fără ca nimeni să se întrebe cine le va popula. Însă, cred că, și de data aceasta, accentul este pus pe o discuție care nu își are locul în acest context. Nu am cum să nu mă întreb „Este treaba Bisericii să construiască spitale și institute de cercetare? Trebuie Biserica să se implice în construcția de școli?”. Nu cumva ar trebui întrebați aceste lucruri cei care conduc Guvernul României, consiliile județene sau consiliile locale? Chiar dacă pare ireal, dar, în ultimii ani, Biserica a început să construiască și așezăminte de asistență socială, și școli și grădinițe. Ce-i drept, serviciile unor astfel de instituții nu sunt gratuite, dar totuși…
În continuare, este adus în discuție faptul că Biserica trebuie să fie mai activă în plan social, filantropic și mai puțin prezentă în domeniul imobiliar. În acest sens, este dat exemplul Catedralei Mântuirii Neamului care este un proiect „grandios și costisitor”, asumat de conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în timp ce există milioane de oameni săraci. O astfel de mentalitate, este considerată de domnul Ilie Toader ca una aflată într-o mare „derivă” (minutele 13: 55 – 15:10). Trebuie să recunoaștem că acesta este unul dintre cele mai puternice argumente împotriva construcției Catedralei Mântuirii Neamului, mai ales, dacă ne amintim că sfântul Ioan Gură de Aur, în calitatea lui de patriarh al Constantinopolului, a vândut marmura strânsă pentru înfrumusețarea catedralei de atunci și, cu banii obținuți, i-a ajutat pe săraci în vreme de foamete. Dar fiecare edificiu important a necesitat sacrificii. Din câte îmi dau seama, banii pentru acest proiect provin din 3 surse: de la stat, din veniturile Bisericii și din donații. Din cele auzite la știri, am aflat că banii de la bugetul de stat nu constituie cea mai importantă sursă de finanțare, însă, în cifre absolute, reprezintă sume importante. De aceea, nu am cum să nu mă întreb, cei care guvernează au fost forțați de forțe bisericești oculte să facă aceste alocări de fonduri sau au făcut-o de bună voie. Cel mai probabil, ultima variantă. Și atunci, de ce este vinovată, pentru acest lucru, conducerea Bisericii? Sigur, managementul (Da, este un termen folosit intenţionat!) de la vârful B.O.R. are multe alte metehne, dar nu cred că-i poate fi atribuită şi aceasta.
În legătură cu veniturile Bisericii care au fost destinate acestei construcții, din nou, afirm că ele aparțin obștii credincioșilor care prin forurile ei, adunări parohiale, eparhiale și Adunarea Națională Bisericească are cuvântul decisiv în privinţa administrării lor. Trebuie să subliniem că, cel puțin la nivelul adunărilor eparhiale și a celei Naționale Bisericești, membrii sunt personalități importante din comunitățile respective, oameni care nu pot fi bănuiți că au luat decizii în necunoștință de cauză. Ca să fie și mai clară această chestiune, este demn de menționat că 1/3 din membri aparțin clerului și 2/3 din membri provin din rândul mirenilor. Deci, este cam greu ca deciziile acestor foruri să fie manipulate de prelaţi. Așa că pun din nou întrebarea, ce vină are conducerea Bisericii dacă a obținut în mod transparent acordul comunității creștinilor ortodocși care l-a acordat prin reprezentanții săi?
La fel, se pune problema și cu banii proveniți din donații. Oare cei care au donat pentru Catedrala Mântuirii Neamului nu știau pentru ce dau banii sau au fost forțați să facă acest lucru? Dacă răspunsul la ultima variantă este „Nu!”, atunci acuzațiile mi se par forțate.
Probabil, discuția pe marginea acestui subiect ar fi trebuit să pornească de la premisa că nu era acum momentul construcției respective sau că Biserica ar fi trebuit, mai întâi, să acopere cu edificii specifice zona de asistență socială și, abia, apoi să se angajeze în construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Dar, iarăși, decizia nu a fost, până la urmă, a credincioșilor? Adică nu e ca și cum nu s-a știut de acest lucru. Țin minte că au fost discuții furtunoase în spațiul public cu privire la locul unde urma să se construiască acest edificiu. Apoi, a fost organizată și o licitație de proiecte cu privire la arhitectura acestei clădiri. Toate acestea au fost organizate în văzul tuturor. De ce nu s-a luat atunci o poziție fermă împotriva acestui proiect, pentru că un astfel de demers a fost mereu la dispoziția ortodocșilor români. Mai mult, de ce nu se stopează printr-un protest general construcția, să se solicite conservarea acestui obiectiv și redistribuirea banilor?
Din acest punct de vedere, gestul fostului preot Ilie Toader mi se pare unul demn de luat în seamă. El nu este de acord cu această construcție și a protestat împotriva ei prin demisie, riscându-și statutul și situația materială. Câți dintre cei care critică proiectul Catedralei Mântuirii Neamului sunt în stare de un astfel de gest? Sunt dispuși să iasă câteva ore din casă pentru un marș de protest sau doar sunt niște cârcotași de serviciu, că este mai interesant să fii „contra”?
În finalul videoclipului, domnul Ilie Toader ne spune că și-a asumat, la nivel personal, gestul renunțării la slujirea preoțească și la credință și își exprimă convingerea că, dacă toți cei care au îndoieli ar face la fel, „până mâine seară, lumea ar fi schimbată”.
Consider că semnificația gestului pe care l-a făcut fostul preot Ilie Toader de a renunța nu doar la credința creștină, ci la religie, în general, este una pe care este bine să o desprindă fiecare dintre cei interesați. De aceea, nu îmi permit să dau lecții, ci scopul acestor rânduri a fost acela de a propune și un alt punct de vedere asupra argumentelor care au stat la baza deciziei domnului Ilie Toader. Dincolo de eternele polemici de tipul morala creștină versus punerea ei în practică, consider că argumentația care se referă strict la învățătura de credință este una care a mai fost abordată în spațiul gândirii teologice și nu este în măsură să zdruncine convingerea celor care știu, cu adevărat, în ceea ce cred. Sigur, aceasta este o părere strict personală, pe care mi-o asum!
Nu am cum să nu fiu impresionat de gestul sincer al unui om care și-a ascultat conștiința și nu a fost dispus să facă compromisuri. Dar trebuie să fim conștienți că acesta este o reacție personală. Chiar dacă fostul preot Ilie Toader are o înaltă pregătire teologică, el reprezintă doar vocea unui teolog și nu a întregii Biserici. Prin urmare, nu toți trebuie să facem la fel! Un astfel de act trebuie să ne dea de gândit și să ne ajute să avem fiecare dintre noi un proces de conștiință în care să ne examinăm stadiul evoluției spirituale. Unii s-ar putea să avem surprize plăcute, alții nu. Este un lucru normal! Însă nu trebuie să uităm că viața unui creștin este o căutare continuă a lui Dumnezeu. Prin urmare, înainte de a lua decizii radicale, este important să studiem și, acolo unde nu înțelegem, să găsim un duhovnic în care să avem încredere și să-l provocăm să răspundă neliniștilor noastre. Dacă nu-l găsim imediat, este bine să nu abandonăm căutarea! La urma urmei, putem renunţa oricând, aşa că de ce să ne grăbim să o facem înainte de a epuiza toate variantele?


PS: Dacă v-a plăcut acest articol, vă rog să-l trimiteți și altora! Însă, dacă aveți alte păreri sau doriți să aduceți completări, sunteți oricând așteptați să faceți aceste lucruri în cadrul secțiunii „Comentarii”!